Se tot intampla de ceva vreme sa constat ca m-am pierdut in timp. Nu in sensul previzibil, in care m-ai putea surprinde cu intrebarea “Ce zi e azi?”, ci la un nivel mult mai spiritual sau, macar psihic. Am inceput sa uit.

Evident, mi-ar spune oricine. E ceva normal. E nevoie de loc pentru informatia noua, conexiunile vechi, nefolosite, dintre neuroni devin din ce in ce mai slabe… Ma rog, indiferent de explicatie, exista un argument stiintific si plauzibil pentru fenomenul uitarii, dar cu toate astea e deranjant.

Am realizat, nu demult, cand ma aflam in niste circumstante familiare, ca pe masura ce am avansat in timp am devenit tot mai atent la actual si insuficient de constient de trecut. Aici apare problema!
Spun problema pentru ca din trecut, din greseli, din experiente, se presupune ca invatam. Asta inseamna ca atunci cand tu ajungi sa ignori din ce in ce mai tare trecutul, pierzi niste posibile (chiar probabile) lectii folositoare. E un fel de amnezie selectiva daunatoare pentru ca ajunge sa-ti afecteze pana si bazele caracterului.
Partea buna e ca nimic nu se pierde in totalitate. E ca un zid de caramizi care se darama; intr-adevar, zidul nu mai exista, dar cand observi ca a disparut, caramizile sunt tot acolo si il poti ridica din nou. Desigur, caramizile se mai si sparg ocazional, deci vor mai aparea goluri in zidul cel nou, dar important este ca e tot acolo.

Zilele trecute mi-au oferit ocazia sa observ un astfel de maldar metaforic de caramizi. M-am intalnit absolut intamplator cu o amica din copilarie cu care n-am prea avut tangente decat pe terenul de baschet si de-atunci am inceput sa stivuiesc iar bucatile de argila cautand fericirea zilelor cand nu ma dezlipeai de minge mai mult de o ora de mate cu diriga sau un drum pana la director ca sa-mi motivez disparitia inopinanta de la cine stie ce materie. Si cum zideam eu concentrat pe-acolo, mi-am amintit de unul din cei mai importanti oameni din viata mea scurta dar zbuciumata.

Matei, era (si sunt convins ca inca e la fel) un personaj foarte complex. Avocat in timpul liber, parinte autoritar, dar mai ales jucator de baschet. N-a fost omul care mi-a pus primul mingea aia mare si portocalie in brate, dar a fost singurul care mi-a explicat ce si cum pot sa fac cu ea. Metodele lui, daca stateai sa-l observi in timpul ‘actului didactic’, te-ar fi dus cu gandul la ceva antrenamente de trupe SEAL. Avea un ton dur si cam tot ce facea avea ca scop sa te intarate. Era enervant, maxim de enervant. Si cred ca tocmai de-aia a avut si succes. Ne motiva in permanenta cu spiritul lui competitiv, iar cand venea vorba de meciuri se implica de parca eram cel putin vreo selectionata din NBA. Sunt convins ca si-acum, cand probabil are vreo 40-45+ ani, rateaza tot o aruncare din zece si pot sa pun pariu pe orice ca alearga mai repede ca mine. Nici nu-i greu.

La ceva timp dupa ce ne-au bagat politicienii vremii interdictie la sport, tragand garduri de 3 metri in jurul terenurilor scolilor si interzicand accesul “dupa ore”, cand a disparut din peisaj, am inteles ca Matei a fost primul meu mentor. Acum realizez ca am preluat mult din comportamentul lui, in special rautatile (zic eu, motivationale) fata de oamenii pe care-i consider importanti. Sper ca o sa ajunga si ei, candva, la concluzii asemanatoare dar cert e ca asta-i un zid pe care n-o sa-l mai las sa cada inca o data.

Imagineaza-ti cea mai fina ciocolata. Sau cea mai buna bere rece. O tigare mai buna decat prima din zi. Sau cafeaua plina de viata.
Inmulteste senzatia cu un infinit si o sa-ti faci o idee, vaga, despre ce inseamna iubirea – daca n-ai simtit-o pana acum.

Nu cred ca exista lucru care sa-ti dea o stare mai euforica; care sa-ti risipeasca toate nelinistile mai usor.

Acum gandeste-te la diabet. Sau ciroza. Sau cancer. Gandeste-te, macar, la mahmureala aia crancena ce survine unei petreceri prelungite la infinit.
Inmulteste-le si pe-astea cu aceeasi cantitate si iti garantez ca nici macar nu te apropii de realitate.

Ca orice viciu, iubirea are farmecul ei. Exista tentatie, dependenta, nevoie de mai mult si, totodata, supradoza.
La fel ca in cazul oricarui drog, supradoza poate surveni in urma unei doze-soc sau a acumularii in timp, si tot la fel, poate avea urmari foarte nasoale: Vise spulberate, ochi inlacrimati, inimi sparte in mii de cioburi – sunt doar cateva exemple.

Te sperie gandul? N-ar trebui! La fel ca orice alt viciu, si iubirea poate fi tinuta in frâu. E greu, poate mai greu decat in alte cazuri, dureaza mult pana intelegi cum sa faci asta, iar pana atunci o sa te alegi cu suficiente cearcane si vanatai.
Si cu toate astea, e necesara! E ‘high-ul’ pe care il cauta 98% din populatia lumii, constient sau nu.

La fel ca multi din voi, si eu am iubit. Mult. La fel ca si voi, probabil ca o sa mai iubesc. Mult! Deocamdata insa, cred ca o sa incerc sa iau o pauza.
Un pic de detoxifiere n-are cum sa-mi strice!

Eram aproape sigur ca, dupa ce ma iau cu alte treburi, telefoane si griji cotidiene, n-o sa mai scriu postul asta… Si totusi l-am inceput, deci – onwards!

Am mai vorbit, ocazional, despre avantul luat pe o cale din ce in ce mai depravata si viitorul cu ale sale decaderi morale. Tot asta mi-a venit in atentie si acum cand, fortat de varii evenimente, am mai mult timp de reflectari.

Eram in taxi ieri, 4 spre 5 dupa-amiaza, in vestitul ‘trafic bucurestean’. Desi de regula sunt mai sociabil, ieri eram cu ale mele pe cap deci n-am schimbat prea multe vorbe cu taximetristul. Parea si el un pic abatut, probabil nici n-ar fi avut rost sa incerc o conversatie…

Chiar si asa, intre doua telefoane de-ale mele am reusit sa aud cateva franturi dintr-un apel de-al lui:

nu tati, daca a + 12 = 16, scazi din rezultat valoarea cunoscuta si asa il afli pe a

. N-am dat prea mare importanta atunci pe moment insa am realizat ce se intampla atunci cand am coborat.

S-a ajuns la momentul la care taximetristul in cauza este cel mai apropiat lucru de un parinte functional. Nu-i stiu trecutul, probabil ca n-o sa-l mai intalnesc niciodata…nu-i stiu nici macar indicativul si cu toate astea ii port un respect enorm.

El nu incape intr-o discutie despre oamenii care au timp si bani, dar care cred ca e suficient ca odrasla lor sa primeasca ce-si doreste ca sa ajunga un adult responsabil. Nu-l poti pune nici in aceeasi oala cu acei oameni care decat sa munceasca prefera sa-si bea ajutorul de somaj si alocatia copilului.

El e genul de erou cotidian care-si munceste painea, fara sa uite ca duce pe umeri responsabilitatea pe care si-a asumat-o. Iar daca singura metoda prin care-si putea ajuta copilul la teme era la telefon, asta a facut.

20110804-125000.jpg

Cate diferente sunt intre generatii! Am avut, deunazi, ocazia sa pasesc pe poteca amintirilor a 3 persoane. Toate 3 trecute demult de pragul de mijloc al vietii, toate 3 cu mult mai respectuoase fata de cele ce-au fost decat de cele ce-or urma. Cu cata nostalgie paseau prin casa parinteasca, cu cat jind se uitau spre locul in care se gasea nucul ala batran, cat de adanc oftau cand treceau prin locurile astea atat de schimbate.
Nu mai e la fel, toate s-au schimbat. De la case, la ulitele prafuite pe-atunci, asfaltate acum. Se simte in glasul lor cata bucurie le aduce gandul despre merele rosii care cadeau la inceput de toamna sau de adierea cu iz de must atat de familiara.
Toate s-au schimbat, nu mai e la fel. De la caii falnici care duceau carute pline cu de toate la oras, la sufletul oamenilor.
Noi nu mai suntem la fel de inradacinati. Suntem mereu pe fuga, zburam dintr-un loc in altul, sperand sa agonisim suficient cat sa ne facem un loc al nostru. Trecem pe langa sau chiar peste tot ce avem – amintiri, traditii, rude sau prieteni – sperand sa ne facem un loc al nostru de care, insa, nu ne vom lega sufletul niciodata.

Sau poate asa suntem conceputi cu totii: sa fugim acum cat de departe putem de trecut, ca sa-l putem cinsti cum se cuvine cand ne vom fi trait viata…

On Facebook



Your tracks!

Trimite-mi piesa TA!

Vezi si: