Chicago, 1930. Statele Unite ale Americii treceau printr-o criza economica nemaiintalnita. Intr-un bar ce servea alcool prohibit, Huckleberry Finn si Charlie Chaplin urmareau spectacolul de striptease dezinvolt realizat de Fetita cu chibrituri. Al Capone radea nestingherit numarandu-si banii nedeclarati la fisc in vreme ce locuitorii din Hiroshima si Nagasaki dormeau linistiti.
Einstein facea trafic de droguri usoare pe care le aducea din Olanda cu avionul in care Ellen Church devenea prima stewardesa, punand bazele glumelor cu pasarici la inaltime. Barbatii de culoare deja primeau slujbe platite, cei mai norocosi dintre ei ajungand sa cante la pian in baruri sau sa joace baseball pentru jumatate din salariul femeii de servici. Lui George Washington i se sculptase deja nasul in “Mount Rushmore”, iar oamenii se indulceau cu Snickers.
Bucuresti, 2030. Romanii ieseau din pesteri si inventau ciorba de potloage. Intre 2 episoade din “Regina”, Florin Piersic mai primea cate un premiu pentru intreaga activitate. Nationala de fotbal era Campioana Europeana, Mondiala si Olimpica la tabinet, istoricii spunand ca majoritatea meritelor i se datorau lui Victor Piturca pentru ca ii invatase cum sa palmeze asi si popi. Geoana tot nu era presedinte. Proaspat intoarsa dintr-o vizita de lucru pe planeta Saturn, Eba si-a lasat nava spatiala parcata de-amp**** aiurea blocand aprovizionarea cu whiskey catre presedintie.
Optimistii inca asteptau salvarea de la americani.
Ignoranta este fericire. Nimic mai adevarat! Daca privesti de-afara lucrurile exista sansa sa ti se para ca oamenii ignoranti sunt naspa. Reci, distanti, nepasatori, par complet detasati de probleme, detasati de realitate, dar asta e complet fals. Ignoranta este o calitate, una cu care nu multi sunt inzestrati, pentru ca, contrar gandirii populare de tipul “e un ignorant, habar n-are ce se intampla”, individul recunoaste o intamplare pe care alege sa o treaca cu vederea.
De ce? Pentru ca oamenii ignoranti sunt multumiti. Daca intr-un club se gasesc 2 tipi aratosi, dintre care unul ignora tot ce-l inconjoara, el va fi cel mai abordat, pentru ca “e misterios”. Daca intr-un birou doua persoane sunt in cursa pentru aceeasi promovare, nu de putine ori va fi preferat cel care nu pare sa se agite prea tare, cata vreme isi face treaba, pentru ca “e calm”. La fel, intre 2 parinti, copilul il va prefera pe cel care pare sa-i permita mai multe, chiar daca in realitate e mai constrans, pentru ca “e intelegator”…iar lista poate continua la nesfarsit.
In plus, un om care nu pune mult la suflet e mult mai relaxat, mai vesel, mai multumit de viata. Are mai mult timp pentru familie, pentru prieteni, pentru el insusi si asta fara a pierde ceva cu adevarat. Mare bafta au cei ce pot fi ignoranti, me included!
P.S.
Daca o gasca ar vrea sa se ude cand trece prin apa credeti ca ar putea?! 
P.P.S
Am implinit un an si 2 zile de cand m-am apucat de blogging; la 13 luni dam party!
Sambata am fost la film, primul pe anul asta. Cum la Avatar(IMAX) era plin, am considerat ca singura alegere fireasca ar fi varianta lui Guy Ritchie despre Sherlock Holmes. Vazusem trailer-ul si eram deja pregatit sa NU ma intalnesc cu faimosul detectiv al lui Arthur Conan Doyle ci mai degraba cu un fel de Neo al anilor 1850+. Asadar m-am inarmat cu rabdare, am bagat ochiul critic in buzunar si-am purces spre Plaza Romania.
Fireste, ca in orice sambata, totul plin de oameni misunand, mai mult sau mai putin, printre mese, magazine si terase. La fel de previzibila era si coada enorma de la bilete cu toate ca era abia a 2-a zi din an si te-ai fi asteptat ca multi sa fie prin spitale, raniti de petarde sau carnati si “porcarii” sau macar plecati cu sorcova pe undeva. Plini de stoicism, am infruntat si cozile de la bilete, popcorn si de-ale gurii si ne-am asezat cumintei la locurile noastre.
Filmul a fost tare. Serios! Chiar mi-a placut mult, devenind astfel cel de-al 2-lea film al lui Ritchie care mi-a picat bine (langa Snatch). Desi ciudat, pe Sherlock il prinde “lumina” de tip de actiune, iar asta i se datoreaza mai ales lui Robert Downey Jr. care, completat de Jude Law si Rachel McAdams, face din film unul de real succes. O alta chestie care mi-a placut foarte mult este ca soundtrack-ul e realizat in totalitate de Hans Zimmer si, desi suna foarte balcanic, se potriveste perfect actiunii. Ca sa va faceti o idee despre ce zic eu aici va pun un sample mai jos 
.
Per total, un film de 7.50-8, relaxant, amuzant (nu excesiv, dar constant) si suficient de bun incat sa nu treci peste el cand o sa-l vezi la tv 
.
Hans Zimmer – I Never Woke Up In Handcuffs Before
Cum toata blogosfera s-a adunat in jurul focului si a-nceput analiza trecutului si-a viitorului, ma simt dator sa fac front comun si sa-mi expun si eu realizarile si/sau regretele ce-au avut loc in viata mea in ultimele 365 de zile.
In mod cert, 2009 a fost un an plin. Cu bune, cu rele, cu chestii ce n-au meritat bagate in seama, a venit si s-a dus la fel de repede sau lent ca oricare altul. Daca din punct de vedere profesional a fost mai arid decat Atacama, pe plan personal am avut parte de, probabil, cel mai plin an de pana acum.
Am reusit multe anul trecut. M-am plimbat, am vazut, am invatat… Am traversat o treime din Europa, am revazut multe din partile frumoase ale tarii noastre, am inteles cat e de simplu si placut sa te bucuri de lucruri marunte. Si, fiindca anul trecut m-am apucat de blogging, facebook si twitter, am putut sa realizez ca aceia care spun ca socializarea via internet e falsa si inutila sunt niste imbecili. E nevoie doar de un pic de vointa pentru a transforma un id de mess intr-un prieten bun.
In 2009 am cunoscut o multime de persoane FOARTE TARI precum Dan Fintescu, Olix, Andreea, Sinziana, Laura, Nashu’ , , Andra, Cristiana, Ady, Bogdan si muuulti, multi altii; oameni cu care nu numai ca m-am inteles foarte bine dar cu care am si ramas foarte bun prieten.
In 09 am pus tara la cale luand parte la sendinte de Partyd, am calcat pentru prima oara intr-un studio de radio si, poate cel mai important, mi-am auzit pentru prima (sper sa nu fi fost si ultima) data vocea dar si cateva piese in FM.
Si daca mai adaugi la toate cele de mai sus faptul ca am inceput sa ma cunosc mai bine rezulta ca “anul crizei” a fost chiar un an foarte bun. Ramane de vazut ce-mi rezerva 2010 pentru ca…vreau mai mult!
