Cinematografia romaneasca, cea care pare sa castige an de an premii la festivalele importante, a mai produs un film de larg consum – Poker – in regia cui altcuiva daca nu Sergiu Nicolaescu.
In esenta, e o comedie satirica despre evolutia a 4 prieteni (Horia, Titel, Marcel si Claudiu) de-a lungul a 50 de ani, in jurul unui joc de poker.
Practic, e un film aproape bun, arhi-plin de actori de prima mana printre care Jean Constantin, Mircea Diaconu sau Vasile Muraru. O surpriza pentru mine a fost rolul Catalinei Grama a.k.a Jojo, pa care o vad pentru prima oara intr-un film si despre care nu ma asteptam sa joace atat de bine (nu, nu m-a influentat faptul ca apare nud 
).
Din pacate filmul are si cateva hibe notabile: ocazionalele glume rasuflate, vechi de zeci de ani si folosite pana la refuz, pe care nu ai cum sa nu le sesizezi, evolutia unor actori care este mult prea teatrala pentru un film (chestie tipic romaneasca) sau sentimentul de ireal pe care il dau anumite scene si regia care uneori pare pierduta in timp, folosind cadre care nu mai sunt interesante de cand erau ai mei copii.
Una peste alta e un film de nota 7 ceea ce, pe scara mea, inseamna ca merita vazut. Si sunt sigur ca n-o sa regreti ca te-ai uitat la el.
De la o vreme incoace am impresia ca Hollywood-ul se uita cam mult in urma. Aerul asta retro ne-a adus Rocky 5, Rambo 4, remake dupa The A-Team si-acum Karate Kid. Sunt de acord ca si gura semi-paralizata a lui Stalone tre’ sa “manancă ceva” si, cum The A-Team mi-a placut, am zis sa vad si varianta de Karate Kid in care Ralph Macchio a.k.a Daniel-San e negru, are 11 ani si e fiul lui Will Smith.
Da, Dre Parker (noul Daniel-San) e Jaden Smith si, la doar 11 ani, se anunta a fi urmatorul si singurul produs media al familiei. Pe undeva e si normal, pentru ca nu e doar cel mai simpatic din copii dar pare si singurul de care s-a lipit gena productiva a lu’ ta-su’.
Filmul in sine e cel mult ok. Prezinta acelasi drum initiatic din varianta ’84 a filmului, cu mentiunea ca acum actiunea se desfasoara in Beijing, Mr. Miyagy a fost inlocuit de Jackie Chan, iar Karaté au devenit Kung-Fu. In rest, acelasi mentor cu regrete si sentimente de vinovatie din trecut, aceeasi gasca de copii batausi care-l terorizau p-ala micu’ si acelasi turneu in care ala micu’ ii muceste pe toti.
Una peste alta, The Karate Kid 2010 e un film pe care l-am mai vazut cu totii. Daca ai trecut de pubertate inseamna ca poti sa-l tragi frumos “dupe” net si sa-l vezi in linistea casei tale. Daca totusi faci parte din generatia Justin Bieber, merita sa te duci sa-l vezi la cinema…
Mi-a fost clar ca va trebui sa ajung la filmul asta din clipa in care am auzit de el, pentru ca serialul mi-a marcat copilaria (alaturi de Knight Rider, MacGyver si Quantum Leap). In plus, un film de actiune lejer e nemaipomenit duminica, iar Jessica Biels nu e chiar un peisaj neplacut . Desigur, o analiza stricta si obiectiva asupra calitatii filmului mi-a fost imposibila, astfel incat aceasta recenzie superficiala va fi, defapt, un fel de comparatie lipsita de fair-play intre serial si film.
Pentru inceput, distributia serialului imi parea mai carismatica. Cel putin in privinta lui B.A. (Mr. T) si lui Hannibal (George Peppard) trebuie sa fi foarte optimist sa crezi ca ii poti inlocui asa usor. Asta nu inseamna ca Quinton ‘Rampage’ Jackson sau Liam Neeson nu s-au achitat de sarcini, ci doar ca in comparativul asta cam pierd.
In cazul lui ‘Face’, (Dirk Benedict) a fost inlocuit de unul mai aratos, mai musculos dar la fel de scrântit, Bradley Cooper aducand “artisticului” 0,5 puncte.
Cu un pic de indulgenta il consideram si pe Murdock-ul nou (Sharlto Copley) macar la fel de simpatic precum vechiul Murdock (Dwight Schultz) (desi asta cred ca se datoreaza mai mult scenaristilor) si ii dam si lui 0,5 puncte ducand astfel scorul dupa prima runda la 2-1 in favoarea serialului.
In ceea ce priveste actiunea propriu-zisa e greu sa compari un serial cu un film, cu atat mai mult cu cat serialul se filma in epoca pantalonilor evazati si patinelor cu rotile, dar daca tot ne-am apucat: filmul e mai bun. Chiar si excluzand partea de efecte digitale din peisaj, actiunea din film pare mai bine dramuita decat in serial. Scenaristii s-au ridicat la nivelul asteptarilor, in mod special prin aerul “vintage” care se regaseste in modul in care au prezentat planificarea misiunilor. Asta inseamna ca scorul a devenit 2-2 si, daca punem efectele la socoteala, filmul ar cam prelua conducerea.
Totusi, nu mi-a placut faptul ca “icon-ul” serialului, dubita neagra GMC, apare foarte putin…
Per total, un film de vazut daca ai fost fan al serialului sau daca nu ai altceva de facut. Eu m-am simtit bine la el 
M-au incercat diferite stari intre momentul in care am auzit prima data de film si cel in care am iesit din sala de cinema. Initial, cand mi-a povestit un amic despre ideea filmului am zis ca e inca un film de duzina cu Betmeni. Apoi am vazut trailer-ul si m-am gandit ca o sa fie o super comedie. Intr-un final am vazut filmul si n-a fost nimic din ce ma asteptam sa fie. Nu pot sa zic ca am ramas fara aer de la cat am ras dar nici nu m-am plictisit si asta pentru ca mi-a cam adus aminte (mai ales spre final) de V for Vendetta, unul din filmele care mi-au placut mult de tot.
Despre actori nu-s prea multe de zis, pentru ca inafara de Nicholas Cage care isi face intotdeauna treaba, Lyndsy Fonseca (fiica lui Ted din HIMYM) si Mark Strong pe care l-am mai vazut in Sherlock Holmes (Lord Blackwood) n-am prea recunoscut pe nimeni. Poate ar mai trebui mentionat ca in vreo 10 ani vom avea (probabil) o varianta americana a lui Lucy Liu, in persoana lui Chloe Moretz care bate tot ce prinde in filmul asta.
Scenaristii si-au facut treaba destul de bine pentru ca, dupa cum spuneam si mai sus, nu m-am plictisit deloc. Sigur ca e un film de actiune si nu prea puteau sa iasa din tipare foarte mult dar per total au reusit dea alt gust unei ciorbe reincalzite la infinit.
In final am apreciat felul in care Matthew Vaughn te-arunca intr-o lume in care nu stii defapt care sunt actorii principali, mi-a placut cum binele si raul nu sunt aproape deloc conturate si, poate cel mai important, mi-a placut ideea de baza a filmului care iti cam aduce aminte de perioada in care visai la povesti cu super-eroi.
