Imagineaza-ti cea mai fina ciocolata. Sau cea mai buna bere rece. O tigare mai buna decat prima din zi. Sau cafeaua plina de viata.
Inmulteste senzatia cu un infinit si o sa-ti faci o idee, vaga, despre ce inseamna iubirea – daca n-ai simtit-o pana acum.
Nu cred ca exista lucru care sa-ti dea o stare mai euforica; care sa-ti risipeasca toate nelinistile mai usor.
Acum gandeste-te la diabet. Sau ciroza. Sau cancer. Gandeste-te, macar, la mahmureala aia crancena ce survine unei petreceri prelungite la infinit.
Inmulteste-le si pe-astea cu aceeasi cantitate si iti garantez ca nici macar nu te apropii de realitate.
Ca orice viciu, iubirea are farmecul ei. Exista tentatie, dependenta, nevoie de mai mult si, totodata, supradoza.
La fel ca in cazul oricarui drog, supradoza poate surveni in urma unei doze-soc sau a acumularii in timp, si tot la fel, poate avea urmari foarte nasoale: Vise spulberate, ochi inlacrimati, inimi sparte in mii de cioburi – sunt doar cateva exemple.
Te sperie gandul? N-ar trebui! La fel ca orice alt viciu, si iubirea poate fi tinuta in frâu. E greu, poate mai greu decat in alte cazuri, dureaza mult pana intelegi cum sa faci asta, iar pana atunci o sa te alegi cu suficiente cearcane si vanatai.
Si cu toate astea, e necesara! E ‘high-ul’ pe care il cauta 98% din populatia lumii, constient sau nu.
La fel ca multi din voi, si eu am iubit. Mult. La fel ca si voi, probabil ca o sa mai iubesc. Mult! Deocamdata insa, cred ca o sa incerc sa iau o pauza.
Un pic de detoxifiere n-are cum sa-mi strice!
Eram aproape sigur ca, dupa ce ma iau cu alte treburi, telefoane si griji cotidiene, n-o sa mai scriu postul asta… Si totusi l-am inceput, deci – onwards!
Am mai vorbit, ocazional, despre avantul luat pe o cale din ce in ce mai depravata si viitorul cu ale sale decaderi morale. Tot asta mi-a venit in atentie si acum cand, fortat de varii evenimente, am mai mult timp de reflectari.
Eram in taxi ieri, 4 spre 5 dupa-amiaza, in vestitul ‘trafic bucurestean’. Desi de regula sunt mai sociabil, ieri eram cu ale mele pe cap deci n-am schimbat prea multe vorbe cu taximetristul. Parea si el un pic abatut, probabil nici n-ar fi avut rost sa incerc o conversatie…
Chiar si asa, intre doua telefoane de-ale mele am reusit sa aud cateva franturi dintr-un apel de-al lui:
nu tati, daca a + 12 = 16, scazi din rezultat valoarea cunoscuta si asa il afli pe a
. N-am dat prea mare importanta atunci pe moment insa am realizat ce se intampla atunci cand am coborat.
S-a ajuns la momentul la care taximetristul in cauza este cel mai apropiat lucru de un parinte functional. Nu-i stiu trecutul, probabil ca n-o sa-l mai intalnesc niciodata…nu-i stiu nici macar indicativul si cu toate astea ii port un respect enorm.
El nu incape intr-o discutie despre oamenii care au timp si bani, dar care cred ca e suficient ca odrasla lor sa primeasca ce-si doreste ca sa ajunga un adult responsabil. Nu-l poti pune nici in aceeasi oala cu acei oameni care decat sa munceasca prefera sa-si bea ajutorul de somaj si alocatia copilului.
El e genul de erou cotidian care-si munceste painea, fara sa uite ca duce pe umeri responsabilitatea pe care si-a asumat-o. Iar daca singura metoda prin care-si putea ajuta copilul la teme era la telefon, asta a facut.
Cate diferente sunt intre generatii! Am avut, deunazi, ocazia sa pasesc pe poteca amintirilor a 3 persoane. Toate 3 trecute demult de pragul de mijloc al vietii, toate 3 cu mult mai respectuoase fata de cele ce-au fost decat de cele ce-or urma. Cu cata nostalgie paseau prin casa parinteasca, cu cat jind se uitau spre locul in care se gasea nucul ala batran, cat de adanc oftau cand treceau prin locurile astea atat de schimbate.
Nu mai e la fel, toate s-au schimbat. De la case, la ulitele prafuite pe-atunci, asfaltate acum. Se simte in glasul lor cata bucurie le aduce gandul despre merele rosii care cadeau la inceput de toamna sau de adierea cu iz de must atat de familiara.
Toate s-au schimbat, nu mai e la fel. De la caii falnici care duceau carute pline cu de toate la oras, la sufletul oamenilor.
Noi nu mai suntem la fel de inradacinati. Suntem mereu pe fuga, zburam dintr-un loc in altul, sperand sa agonisim suficient cat sa ne facem un loc al nostru. Trecem pe langa sau chiar peste tot ce avem – amintiri, traditii, rude sau prieteni – sperand sa ne facem un loc al nostru de care, insa, nu ne vom lega sufletul niciodata.
Sau poate asa suntem conceputi cu totii: sa fugim acum cat de departe putem de trecut, ca sa-l putem cinsti cum se cuvine cand ne vom fi trait viata…
E aproape 3 dimineata, iar eu stau cat pot de tolanit pe un scaun de plastic cu iz de Ikea, intr-o spalatorie auto. Vin dupa 560 de km si, printre ochii semi-inchisi, visez la amintiri din vremuri apuse… E greu cand stai mereu pe drumuri, da-i frumos al naibii! Inveti sa pui pret pe o masa calda, o bere cu prietenii, o carte – fie ea si absurd de monotona sau o clipa petrecuta cu partea importanta a sufletului tau. Alta aroma au acum zilele in care iti permiti o ora in plus de somn sau un episod dintr-un serial oarecare.
Am deviat… Ziceam ca stau tolanit… Pana mai acum cateva minute imi dadeam mesaje cu ea; ea care ma provoaca la ghicitori si jocuri ale mintii 
. Din pacate insa, in realitatea mea – oricat de fericita ar fi ea – sunt inconjurat de oameni normali, care se mai si culca. Am ramas, deci, doar eu cu amintirile mele si cu baiatul din tura de noapte de la spalatorie. E bine macar ca e racoare…
Simt cum lenea, atat de familiara, incepe sa ma apese din ce in ce mai tare si…o las. Sar superficial din gand in gand. Nici pentru asta nu mai am putere si totusi, parca n-ar fi chiar ok sa adorm aici. Ia stai! Ce-as face daca…? E bine, am ce sa dezbat, dar parca nu sunt capabil sa ajung la un raspuns multumitor asa ca o sa intreb si aici. Sper sa nu par prea macabru…
Ce-ai face daca ai avea un anevrism cerebral? Nu-l simti, nu te doare, dar te poate omora la cel mai banal stranut. Sau ai putea trai cu el pana la adanci batraneti. Ti-ar schimba in vreun fel stilul de viata? Ai incerca sa traiesti altfel? Si daca l-ai avea, dar n-ai stii…ai vrea sa afli?
