bek00letz.ro

Archive for the ‘Life’ Category

A sosit, in final, clipa pe care foarte multi romani o asteapta de ani de zile. Dupa ce am ramas muti de uimire la filmuletele de pe youtube si am downloadat de pe torrenti dvd-urile, avem in sfarsit parte de Sensation.
Se subintelege ca daca nu stii despre ce vorbesc nu e pentru tine, deci nu mai cauta pe gugle.

E vizibil faptul ca de vreo 10 ani incoace ideea de clubbing s-a dezvoltat constant in Romania. Cluburi romanesti si-au facut loc in Top 50-ul celor mai tari cluburi din lume, Mamaia a ajuns sa fie considerata a 2-a destinatie de clubbing din Europa pe timp de vara, iar cei mai buni dj din lume vin anual pe la noi. Era, deci, normal sa avem si Sensation White.

Chiar daca nu s-a anuntat inca line-up-ul, iar biletele (69/100/150 euro) nu s-au pus inca in vanzare, eu va anunt ca o sa fac tot ce-mi sta in putinta sa-mi petrec noaptea din 31 decembrie imbracat in alb.

Singur la birou, fata-n fata cu laptopul, am ajuns in clipa in care nu am altceva de facut decat sa-mi pun visele-n ganduri, gandurile-n liste, iar listele sa le sa atarn in balanta. Cuvintele-mi vin de-a valma, ca-n demonstratiile pe care le insira profu’ de mate pe tabla cand vorbea de vreo ecuatie. Sunt la fel de atent la ele ca si-atunci… Prefer in schimb sa mai visez, sa mai cantaresc niste liste. Ce daca nu stiu sa rezolv o integrala? Cui ii pasa de functii derivate cand ajungi in sfarsit sa gasesti drumul care te duce unde ti-ai dorit dintotdeauna? De ce ai mai privi la creta incrustata pe tabla plina de hieroglife albe cand poti in sfarsit sa faci primul pas in directia pe care ti-ai ales-o singur? Ca sa nu uiti de unde ai plecat? Ca sa ai ce povestii atunci cand iti va fi bine? Sau pur si simplu ca sa-ti vada colegii de clasa fata pentru o ultima oara…

Planul e pe cat de maret, pe-atat de simplu: bagaje putine – strictul necesar si drumul pe care-l visezi neincetat. Nimic din orice ar putea sa te lege de vreun loc anume, nimic din orice ti-ar putea sta in cale. Doar tu si drumul care te loveste din ce in ce mai tare pe masura ce te-apropii de final. Nu ceda, s-ar putea sa fie singura sansa sa ajungi acolo.

Asta e telul spre care tinde lumea zilelor noastre, sa fie la moda. Totul trebuie sa fie ‘fashionable’, ‘funky’, ‘fresh’, iar aici nu ne referim doar la vestimentatie. Totul de la muzica pe care o asculti, felul in care arati, te porti si vorbesti trebuie sa fie dupa formatul-tip al zilelor pe care le traiesti.

Mie nu-mi convine chestia asta. Adica sigur ca si mie imi place sa fiu asa si pe dincolo dar mentalitatea asta de turma dusa la extrem conduce la eradicarea ultimului strop de caracter ramas acolo, undeva, pe “fundul sticlei”. Unii vor sari sa-mi spuna ca nu-i asa, ca ei asculta rock, ca ei se-mbraca altfel si, luati individual, sunt intr-adevar diferiti de mase. Priviti in cercul lor insa devine chiar mai greu sa distingi intre ei.

De ce nu pot sa fiu rocker si sa n-am plete? De ce e musai sa citesc Coehlo sau Dan Brown? De ce se uita mancatorii de aripipicante din mall ciudat la tine daca nu ai telefon de fitze? De ce trebuie totul sa fie stas?

Incep sa accept faptul ca nu mai sunt chiar copil. Ca zilele cu “leapsa pe coco” au cam apus si ca oricat de fun ar fi in continuare, nu se cade. Asta nu inseamna totusi ca nu mai pot sa ma joc, ci doar ca de-acum imi pot permite sa ma reprofilez pe jucarii la care visam cand eram copil cu drepturi depline. Avantajul meu e ca am in jur numai oameni “tampiti” (in sensul bun, fireste). Oameni carora le place sa se joace fie ca au 20, 30 sau 50 de ani; oameni intotdeauna dispusi sa dea jos praful de pe “masinuta aia pe care am primit-o cand am facut 13 ani”.

Totusi, timpurile se schimba. Acum vreun an facusem cu totii o pasiune pentru elicoptere cu telecomanda. Aveam in randurile noastre un pilot versat care ne-a initiat in arta pilotajului teleghidat. La cum se descurca tipu’ ai fi zis ca e pilot de meserie, fapt ce ar fi explicat hangarul in miniatura de la el din casa. Mi se pareau geniale privirile trecatorilor cand ieseam cu ele pe-afara. Se opreau cateva secunde, ne intrebau de unde le-am luat si plecau promitand ca saptamana viitoare isi iau si ei.

Anul asta m-ar tenta navomodelele dar, cum inca nu mi-am cumparat lac sau macar piscina, iar in cada nu e chiar asa distractiv, s-ar putea sa ma indrept spre masinutele de drifturi. Revin cu impresii

Stim cu totii ca e criza, iar asta inseamna ca multe firme trebuie sa-si atraga cat mai multi clienti noi. Asta implica doua lucruri. Servicii sau produse de calitate si marketing ieftin si eficient. Cum in cazul despre care urmeaza sa vorbesc nu-mi doresc sa aflu nimic despre calitatea serviciilor oferite, voi trece direct la partea de marketing.

Asemeni multora dintre voi urasc sa deschid cutia postala. Locul scrisorilor cu vesti bune si al felicitarilor sau cartilor postale a fost luat, de ceva vreme, de facturi, datorii si spam. E lesne de inteles, deci, de ce am mereu tendinta de-a trece pe langa raftul cutiilor postale din scara blocului. Azi insa nu le-am ignorat, iar flyerul peste care am dat mi s-a parut absolut genial. Pe scurt, e vorba de o reclama la o firma de servicii funerare, nimic fenomenal pana aici. Ce mi s-a parut atat de simpatic? Sloganul! Pentru ca sloganul este unul din cele mai puternice instrumente ale marketing-ului de succes.

In Romania zilelor noastre, cand nu stii cum s-o mai scoti la capat, iar cureaua nu mai merge stransa nici macar un pic, daca auzi undeva “Nu va putem asigura o viata frumoasa, dar va putem oferi un final decent.” mai ca esti tentat sa-ti spui ca nu suna rau deloc. Ok, nu-i un final glorios. Nu intri in cartile de istorie, nu se vor face filme despre tine si nici nu se va decreta ziua in care te-ai nascut sarbatoare nationala. Dar e decent, ceea ce e oricum mai bine decat multe din lucrurile pe care trebuie sa le induri in fiecare zi…

Si pentru ca traim in era internetilor au si site. Arata un pic cam macabru si cand vezi exprimari de genul “Sari la cruci” te cam ia cu ameteala, dar na “biznisul” e “biznis”

Trebuie sa recunosc ca in cei 21 de ani de cand traiesc nu mi-a fost dat sa vad o asemenea campanie de advertising in Romania. Pornita ca un veritabil flash-mob, cu un cont de twitter creat cu nici 24 de ore inainte de inceperea desfasurarii, a reusit sa acapareze cam tot ce a insemnat “interneti” in Bucuresti.

Ideea? Simpla: Dai follow, mesaj cu datele personale (nume, nr. telefon si adresa) si la schimb primesti doua “shot-uri” de Burn. Ce poate fi mai frumos de-atat? In intervalul de 5 ore in care s-a derulat actiunea, zeci de twitteristi si-au transformat noaptea intr-una mult mai alba si asta cu un minim de efort logistic.

Asadar, am trait s-o vad si p-asta! Cert e ca cei din spatele ideii merita toate premiile de la Nobel pana la Oscar!

Anul trecut a fost prima data cand s-a mediatizat in Romania “Ora Pamantului”. Organizat cum se cuvine, a strans destule persoane in diverse colturi ale tarii care au participat activ la eveniment. In Bucuresti, spre exemplu, au fost aproape cateva sute de persoane in Piata Constitutiei la un concert Sistem cu totul si cu totul unplugged, si cateva mii care au stins tot ce-aveau prin case timp de o ora.
Nu i-a deranjat cu nimic “efortul”.

Sambata, 27 martie, la 20:30 e din nou Earth Hour. Si daca tot nu sarbatorim ZIUA Pamantului, nu-i dam cadouri, nu-l sunam sa-l felicitam ca ne-a mai suportat inca un an, ca ne accepta – cu bune, cu rele, putem macar sa stingem bek00letzul o ora. Si daca n-o faci ca sa combati presupusa incalzire globala, pentru ca e un gest frumos, pentru ca iti pasa, fa-o macar pentru ca e la moda. O sa ai cu ce sa te lauzi .

Eu sigur o sa fiu la concertul Sistem dupa care poate trec prin Cismigiu. Tu ce faci de Earth Hour?

Multe vorbe au ramas nerostite in urma mea. Cuvinte multe, dureroase sau linistitoare. Aspre sau duioase. Idei neterminate sau macar incepute… Si chiar daca o imagine poate face cat o mie de cuvinte, oricare din cuvintele pe care nu le-am spus sunt mai valoroase decat o mie de poze.

Stiu ca ea inca asteapta un motiv. Il am, e aici, pe hartie, in cartea vietii mele, dar ceva nu-mi da voie sa-l arat. Ceva mai puternic chiar si decat orgoliul tipic masculin peste care, la un moment dat, eram dispus sa pasesc fara sa privesc inapoi.
Un el probabil ca asteapta scuze, in vreme ce un altul asteapta sa-l iert. Au si ei cate o pagina in cartea pe care o port mereu cu mine. La fel si cei carora le datorez multumiri sau cei alaturi de care mi-a fost drag sa stau. Si ei apar inscrisi cu litere mari, apasate, pe undeva pe-aici.

Si cu toate astea, ca intotdeauna, sunt nedrept cu ei, cei care mi-au fost mereu alaturi. Pentru ca in vreme ce ei primesc cateva file, cei care mi-au gresit primesc capitole intregi. Singura lor alinare este ca acele cateva foi au fost scrise cu cerneala speciala, care dainuie in timp, iar restul sunt acolo doar ca exemplu negativ in speranta ca data viitoare voi fi mai atent.

Asta e cartea in care scriu zilnic si totusi inca e loc. Pentru promisiuni, pentru sperante, pentru trecut si viitor. Pentru dorinte si vise si ganduri. Pentru zile ploioase si seri toride. Pentru prieteni ce inca n-au aparut, pentru prieteni ce nu vor mai fi. Pentru lacrimi, calde sau reci. Pentru drumuri noi sau, din contra, pentru carari pe care am mai fost. Pentru picaturi de vin, pentru miros de libertate. Pentru fericire, tristete, iubire sau spirit.

Am scris mult si stiu ca nu voi putea s-o vad vreodata terminata. In cel mai fericit caz as putea citi, ocazional, din ea celor ce-ar voi sa ma asculte si poate isi vor incepe si ei propriul lor jurnal etern, un blog al sufletului, o carte a vietii…