Pai sa vezi…
A fost odata ca niciodata un om care avea un blog si care nu era…eu. Ii placea sa scrie, se vedea ca-i place. Fiecare cuvant parea asternut pe foaia electronica exact in locul care i se potrivea cel mai bine, fiecare gand era exprimat cu indemanare si limpezime, fiecare “fila” noua te ducea cu gandul exact la ideea pe care voia s-o exprime. Era ca o carte in care fiecare pagina reprezinta un inceput nou de poveste; de fiecare data alta, de fiecare data interesanta. Si nu, nu era fictiune. Erau ganduri, intamplari, realitati cotidiene privite dintr-un unghi inedit. Asta m-a atras. Intai l-am citit, apoi, dupa ce am vazut ca sunt lucruri despre care avem pareri comune am inceput sa comentez. Surprinzator a fost faptul ca mi-a si raspuns, nu o data ci constant. Asta m-a atras mai mult.
Povestea s-a repetat si in scurt timp ce incepuse cu un comentariu devenea dialog. O provocare continua la o discutie fascinanta. Nu a durat mult si acel prim comentariu a dus, pe rand, la un schimb de argumente, urmat de o discutie in toata regula, o intalnire, apoi inca una si inca una pana cand un comentariu s-a transformat intr-o relatie mutual avantajoasa, denumita popular prietenie… Dar despre asta poate vorbim alta data.
Candva intre acel prim comentariu si intalnire, vazand ca exista oameni de calitate ascunsi in spatele unor randuri de pe niste site-uri, am dat click pe primul rand din blogroll-ul sau si am ajuns intr-o cu totul alta lume. Aici lucrurile nu mai erau la fel de ordonate. Ideile te alergau de colo-colo, iar povestile diferite nu primeau pagini separate. Totusi, cuvintele parca erau mai atragatoare, mai potrivite, mai bine alese, iar asta imi pare si-acum, la un an si ceva de-atunci, teribil de greu de realizat. Dupa primele 5 randuri “dezordinea” dintre idei incepuse sa-mi para naturala. Amalgamul de ganduri era seducator, iar culoarea lexicala a fiecarui articol in parte era mai ceva ca actiunea unui film bun asa ca, incurajat si de ‘succesul’ anterior, am comentat, timid, si-aici. Am fost intampinat de un bun-venit atat de calduros incat n-am putut sa nu revin, iar si iar, si-aici.
Au urmat vreo doua saptamani in care devenise un fel de ritual. Intram pe cele 2 bloguri, citeam, comentam, dupa care mai alegeam cate unul dintre cele citite de ei si puneam in functiune “masinaria”. Dupa cele 2 saptamani mi-am zis ca am si eu ceva spus, ca vreau si eu sa provoc discutii, ca vreau si eu sa “cunosc” (‘internetistic’ vorbind) lume cu idei si conceptii si principii si…ma rog, cam tot ce le lipseste multora in viata reala. Privind in retrospectiva nu stiu daca eram chiar cel mai potrivit om pentru scris…orice! Nici acum nu cred ca sunt, insa progresul e vizibil. Totusi, decizia de-a pune incepe/porni/deschide/lansa (chiar asa, cum se zice???) un blog cred ca a fost cea mai buna pe care am luat-o in 2009.
Cam asa a inceput calatoria bek00letz-ului prin ‘interneti’. Si-ar fi cateva chestii care ar merita zise. Spre exemplu, merita mentionat faptul ca la inceput nu tineam cont de trafic. Ce baiat destept eram! Bine, intre noi fie vorba, nici acum nu pot sa spun ca ma lupt pentru el, dar ma mai apuca din cand in cand curiozitatea si-mi verific statisticile. Atunci nici nu stiam ca pot sa fac asta…
Oameni vorbareti am avut de la inceput…de pe la al 3-lea post si chiar mi-e dor de unii dintre ei. Cum ar fi portocala. Niciodata n-am stiut de unde a aparut la mine “pe teritoriu” dar de cand a aparut si pana a disparut (la fel de brusc) a avut mereu pareri pertinente si obiective.
Cu timpul au aparut cititorii fideli, o parte din ei fiind si-acum pe-aici, au aparut cativa bloggeri noi, inspirati (macar in parte) si de blogul meu, s-a creat o comunitate in jurul unui organism viu care s-a nascut, s-a schimbat de cateva ori, a fost in moarte clinica, a fost resuscitat si a dovedit ca are spirit de luptator. Ciudat pentru un blog, nu?
